C.01.

large
Am intrat în apartament trântind uşa în urma mea, spijinindu-ma cu spatele de ea şi permiţându-mi să respir. Nici nu conştientizasem că îmi ţinusem respiraţia în timp ce alergam, şi crede-mă nu e deloc o idee inteligentă. Capul mă durea din cauza lipsei de oxigen, trupul îmi tremură părăsit de surplusul de adrenalină, şi privirea mi se înceţoşa din cauza lacrimilor.
Nu ştiam dacă plângeam pentru că mă simţeam urmărită, pentru că ochii aceia verzi îmi păreau atât de cunoscuţi şi totuşi erau atât de reci, sau dacă plângeam pentru că dădusem de mormântul persoanei pe care o iubisem cel mai mult.
” Michael…” am şoptit că pentru mine. Am închis ochii încercând să dau uitării pentru câteva clipe durerea ce îmi sfâşia pieptul.

” În clădirea mare de marmură se auzea mai mult zgomot decât de obicei, un zgomot plin de panică, un vâjâit alarmant care m-a făcut să ies din sala de antrenamente şi să o iau la fugă pe coridoare spre sala principală de la parter. În piept simţeam o greutate…ceva nu era bine, avusesem sentimentul că se întâmpla ceva rău de când mă trezisem .
Când am ajuns în sala principală toţi luptătorii erau strânşi în mijloc, Cavalerii se întorseseră şi erau răniţi. Cu privire îl căutam pe cel mai important pentru mine dar nu îl găseam nicăieri. M-am cutremurat, dar încercăm să mă stăpânesc.
M-am îndreptat cu paşi apăsaţi pre un tânăr blond, cu ochii de jad, era la fel de tânăr ca mine, la fel de neexperimentat şi cu toate astea în faţa pericolului se avântase în luptă, îl admirăm, deşi nu îi ştiam nici măcar numele.
–Michael unde e? am întrebat fără altă introducere.
–Michael? întrebă mirat la rândul lui.
–Da Michael Green, conducătorul, unde e?
Faţa băiatului se întunecă şi îi privire i se putea citi regretul, vroia să îmi răspundă dar a fost întrerupt.
–Cayla?! a strigat cineva din spatele meu.
M-am întors brusc deşi ştiam că nu e vocea lui. Era Andrew, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Veni spre mine şi mă luă în braţe, şoptindu-mi ceva ce nu puteam înţelege.
–Imi pare rău! Îmi pare atât de rău, Cayla! Michael….Michael a fost luat de ei, e …e mort!
Pământul îmi fugi de sub picioare şi dacă nu ar fi fost braţele lui Andrew în jurul meu probabil aş fi leşinat. Lacrimi curgeau fără oprire, respiram sacadat….totul se prăbuşea în jurul meu.
Am fost trasă din camera principală, dusă înapoi în sala de antrenament, pentru a mă calma, pentru a sta departe de toată lumea.
Andrew stătea lângă mine. Îşi puse o mână pe obrazul meu, ştergându-mi lacrimile.
Cayla, eşti mai puternică de atât, pentru numele Domnului, eşti o luptătoare, nu te lăsa doborâtă de sentimente, nu aşa te-ar vrea el. Nu aşa te-a instruit Michael.
Cuvintele lui erau ca o găleată de apă rece. Avea dreptate! Lăsasem în urmă smiorcăielile şi sentimentele de genul ăsta, când alesesem să fac parte din “ Ordinul Cavalerilor”. O făcusem din dorinţa de răzbunare, o făcusem pentru că învăţasem că lumea nu e aşa cum o vedeam eu. O făcusem pentru că îl iubeam pe Michael şi era singurul sentiment pe care îmi permiteam să îl simt, iubirea pentru el şi nimic mai mult. Mereu mi se spunea că sentimentele se arată între pereţii camerei mele, în rest nu am voie să simt nimic, nu teamă, nu iubire, nu ura….nimic.
De mai bine de trei ani, mi se spunea mereu că sentimentele nu sunt decât o armă de autodistrugere, că în luptă sunt cel mai mare duşman, că trebuie uitate. Ciudat cum tocmai din cauză că iubeam ajunsesem să accept să fac parte din asta la doar şaptesprezece ani.”

Am deschis ochii crezând că odată cu imaginile din mintea mea, cu amintirile care erau încă atât de vii, avea să dispară suferinţa, dar nu aveam eu norocul ăsta. M-am ridicat de lângă uşă, cu spatele amorţit, la fel ca sufletul. Am mers cu paşi mici spre dormitor scăpând pe drum de toate hainele de pe mine.
Am intrat în baie şi mi-am dat drumul la apă fierbinte bucurându-mă de un duş lung.
Trebuia să îmi revin, să mă mobilizez, să scap de gânduri şi de trăiri, să devin ce eram. Mi-am atins tatuajul, aducându-mi aminte cine sunt şi de ce sunt în stare. Am tras aer adânc în piept şi mi-am şters ultima lacrimă de pe obraz.
Mi-am stors părul lung, brunet, şi l-am înfăşurat în prosop, am pus pe mine un halat alb pufos şi am început să mă gândesc la ce aveam de făcut. Nu mă întorsesem în oraşul care îmi distrusese viaţa ca să stau să jelesc o piatră de mormânt, când ştiam că era doar de faţadă, că acolo nu se afla trupul lui, ci doar momentele de fericire din viaţa mea.
Am strâns hainele pe care le împrăştiasem prin dormitor, şi aveam e gând să mă întorc să le arunc în coşul de rufe când am auzit un zgomot.
Am încremenit pentru o secundă, nimeni nu trebuia să afle că m-am întors, nu acum. Nu anunţasem pe nimeni. Şi atunci, cine era la uşa mea? De fapt, cine naiba intra în casa mea, fără să se deranjeze măcar să bată la uşă?
Am luat de lângă pat sabia cu lamă de argint şi m-am îndreptat cu paşi mici spre living.

6 gânduri despre „C.01.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s